Ce este asta
Fertilizarea este o practică agricolă care servește la modificarea caracteristicilor chimice ale solului și la hrănirea plantelor pentru a favoriza creșterea lor sănătoasă și luxuriantă. Împreună cu fertilizarea este posibil să se practice tehnici colaterale care modifică și proprietățile fizice ale solului și gradul său de aciditate. Modificarea proprietăților fizice ale solului, adică umiditatea, uscăciunea, compactitatea, se numește fertilizare îngrășământ, în timp ce cea care modifică gradul de aciditate a solului se numește fertilizare corectivă. Chiar și fertilizarea se încadrează în domeniul activităților de fertilizare a terenului, deoarece „fertilizarea” înseamnă și hrănire, iar această hrană are loc prin utilizarea unor substanțe naturale sau sintetice numite îngrășăminte. Îngrășămintele conțin minerale esențiale pentru creșterea plantelor, precum azot, fosfor, potasiu și calciu și într-o măsură mai mică, fier, magneziu, zinc etc. Plantele se hrănesc cu aceste substanțe absorbindu-le din sol. Sunt rădăcinile aceluiași, care din sol absorb apa și toți nutrienții conținuți în el. Substanțele menționate anterior nu sunt întotdeauna prezente în cantitatea potrivită, deoarece fenomenele naturale, cum ar fi spălarea solului sau recoltarea acelorași plante,pot săraci semnificativ valoarea nutrițională esențială pentru supraviețuirea acestora din urmă.
Tipuri
În agricultură și grădinărit pot fi practicate diferite tipuri de fertilizare, ale căror tehnici și rezultate variază în funcție de îngrășămintele utilizate, în funcție de speciile cultivate și de solul de cultivare. Principala clasificare între metodele de fertilizare este între fertilizarea naturală și fertilizarea chimică sau minerală. Fertilizarea naturală folosește îngrășăminte, adică îngrășăminte obținute în natură, cum ar fi gunoi de grajd sau gunoi de grajd care a fost, mai ales în trecut, și este absolut îngrășământul cele mai folosite naturale. Îngrășămintele minerale sau chimice sunt obținute din compuși sintetici, care se obțin în laborator prin amestecuri de diferite substanțe nenaturale care permit să aibă aceeași cantitate sau o cantitate mai mare de minerale decât compușii organici, cum ar fi azotul, potasiul și fosforul. Îngrășămintele chimice sunt folosite acum pe scară largă în agricultură datorită costurilor reduse de producție și ușurinței de transport, în timp ce îngrășămintele organice s-au redus drastic datorită tratamentului industrial al animalelor de fermă. Soluția de îngrășământ organic poate fi practicată atunci când vine vorba de fertilizare o grădină de legume sau o grădină, chiar dacă lipsa cunoștințelor agricole poate determina cantitatea de substanță organică utilizată care dăunează atât solului, cât și plantelor. Îngrășămintele chimice, pe de altă parte, în pachetele de cumpărare raportează cantitățile de utilizat în funcție de tipul de sol și plantă care trebuie cultivate, limitând riscul de erori. Pentru a respecta mediul înconjurător, ar fi ideal să dobândim cunoștințe agricole pentru a folosi corect îngrășăminte organice care sunt cu siguranță cele mai eficiente dintre toate.
Fertilizare ideală
Fertilizarea ideală sau o fertilizare bună trebuie să ia în considerare două caracteristici importante: calitatea solului, condițiile climatice și speciile de plante cultivate. Un rezultat bun poate fi obținut atunci când îngrășămintele utilizate permit atât reechilibrarea și îmbunătățirea condițiilor chimico-fizice ale solului, cât și hrănirea corectă a plantei. A crede că un îngrășământ poate fi util numai pentru unul dintre cele două elemente implicate în fertilizare este o greșeală care deseori provoacă consecințe dăunătoare sau rezultate slabe. În solurile sărace în calciu, de exemplu,tindem să fertilizăm abundent cu îngrășăminte pe bază de substanțe capabile să restabilească cantitatea minimă de calciu esențial la buna calitate a solului, fără a lua în considerare faptul că unor specii de plante nu le place deloc calciul. Plantele cărora nu le plac solurile calcaroase sunt, de exemplu, azaleele, rododendronii și ericaceae. Aceste plante se numesc acidofile sau calcifugale, în timp ce speciile care au nevoie de calciu sunt numite iubitoare de calciu, printre acestea găsim leguminoase. Fertilizarea ideală este, de asemenea, cea care permite atât îmbunătățirea calității solului, cât și creșterea plantelor. Fertilizarea trebuie să aibă de fapt un efect nutrițional și corectiv.Multe îngrășăminte fac posibilă obținerea unui efect nutritiv și corector în același timp, cum este cazul îngrășămintelor organice. Cu toate acestea, acest principiu nu se aplică fertilizării de bază.
Fertilizarea de bază
Fertilizarea pregătitoare pentru creșterea de noi plante pe sol sau grădină de legume se numește fertilizare de bază. De jos fertilizare este esențial să modificați caracteristicile solului și să îl faceți potrivit pentru creșterea plantelor. Fertilizarea de bază este utilizată atât pentru plantele erbacee, cât și pentru cele cu o parte lemnoasă, cum ar fi vița de vie sau măslinul. Îngrășămintele utilizate furnizează solului nutrienți esențiali ai plantelor, precum fosfor, azot și potasiu. Aceste substanțe trebuie să fie accesibile rădăcinilor pentru o adâncime de cel puțin 40 de centimetri sau pentru acea adâncime în care rădăcinile prind rădăcini și se hrănesc. Dozajul de îngrășăminte care trebuie aplicat pe sol va depinde în esență de condițiile fizice și chimice ale acestuia. Solul bine tratat va permite înrădăcinarea sănătoasă a culturilor sau plantelor alese.Potasiul nu trebuie utilizat în soluri nisipoase, deoarece pe aceste soluri, spălarea și eroziunea provoacă o dispersie importantă a sării minerale menționate anterior. Pe de altă parte, potasiul nu este foarte volatil în alte tipuri de soluri și garantează fertilizarea de bază eficientă și de lungă durată.
Fertilizare obișnuită
Fertilizarea obișnuită este o metodă de fertilizare a solului și a hranei plantelor care urmează fertilizării pe scurt. L-am putea defini ca fertilizarea periodică care trebuie efectuată în mod necesar pentru a evita malnutriția plantei și lipsa fertilizării solului. Principiile fertilizării obișnuite nu diferă mult de cele pentru fertilizarea de bază, dacă nu pentru cantitățile de îngrășământ necesare pentru tipul de plantă și faza de creștere a acesteia. Fertilizarea obișnuită se face ca parte a rotației culturilor, după recoltare sau imediat înainte. În funcție de momentul fertilizării, se disting fertilizarea restituirii și anticipării. În aceste cazuri, dozele de îngrășăminte care trebuie introduse în sol nu se modifică,ci doar tipurile de substanțe care trebuie adaptate nevoilor plantei. Fertilizarea de restituire se efectuează după recoltare pentru a restitui în sol substanțele pierdute în urma îndepărtării fructelor plantei, în timp ce fertilizarea anticipată are ca scop asigurarea solului în avans cu cota de substanțe nutritive care vor fi îndepărtate după recoltare.
Fertilizarea aeriană
Fertilizarea nu se referă doar la solul din care planta își va obține apoi hrana, ci și la unele sisteme de plante care pot primi substanțe nutritive prin alte tipuri de fertilizare. Părțile plantei care pot fi fertilizate sunt, de asemenea, frunzele. Când procedăm la fertilizarea părților superioare ale plantei vorbim și despre fertilizarea aeriană și dacă această fertilizare privește frunzele, vorbim și despre fertilizarea foliară. Fertilizarea foliară constă în distribuirea pe frunze a îngrășămintelor care conțin săruri minerale și oligoelemente, precum zinc, mangan, cupru și fier. Aceste substanțe nu sunt esențiale, cum ar fi azotul, potasiul, fosforul și calciul,dar ele servesc solul și planta, într-o măsură mai mică, pentru a crea condițiile optime pentru dezvoltarea acestuia și pentru finalizarea ciclului său vegetativ. Fertilizarea aeriană se efectuează pe zonele plantei care absorb mai ușor oligoelemente, cum ar fi stomatele și suprafața frunzelor. Fertilizarea pe suprafață este necesară atunci când solul, din cauza problemelor de incompatibilitate între îngrășămintele esențiale și cele minore, nu a reușit să absoarbă toate oligoelementele necesare dezvoltării culturilor.Fertilizarea aeriană se efectuează pe zonele plantei care absorb mai ușor oligoelemente, cum ar fi stomatele și suprafața frunzelor. Fertilizarea pe suprafață este necesară atunci când solul, din cauza problemelor de incompatibilitate între îngrășămintele esențiale și cele minore, nu a reușit să absoarbă toate oligoelementele necesare dezvoltării culturilor.Fertilizarea aeriană se efectuează pe zonele plantei care absorb mai ușor oligoelemente, cum ar fi stomatele și suprafața frunzelor. Fertilizarea pe suprafață este necesară atunci când solul, din cauza problemelor de incompatibilitate între îngrășămintele esențiale și cele minore, nu a reușit să absoarbă toate oligoelementele necesare dezvoltării culturilor.
Fertilizarea cu apă
Când îngrășământul este distribuit prin utilizarea apei, vorbim de fertirigare. Fertilizarea este o practică utilizată la plantele de cultură mari, cum ar fi culturile cu efect de seră, deși nu este recomandată plantelor de grădină, având în vedere costurile ridicate ale utilajelor necesare pentru implementarea acesteia. Această metodă de fertilizare folosește un amestec fluid de îngrășăminte organice diluate în apă cu proprietăți chimice și fizice specifice, cum ar fi pH-ul și concentrația de sare. PH-ul apei va determina absorbția nutrienților îngrășămintelor. Îngrășămintele lichide conțin un raport optim de nutrienți esențiali și oligoelemente. Acestea sunt dozate în funcție de caracteristicile solului și ale plantei.Amestecul poate fi, de asemenea, îmbogățit cu o soluție acidă sau bazică, care va îmbunătăți proprietățile de absorbție ale solului. Sistemul de practicare a fertirigației trebuie să fie picurat și asigură o operațiune complet automatizată.
Cum se fertilizează
Fertilizarea se poate face manual sau mecanic. În grădinile private este fertilizat manual prin dozarea cantității de îngrășământ în funcție de speciile cultivate. Fiecare plantă are nevoi specifice de fertilizare. Pentru plantele de interior, de exemplu, este necesar să se fertilizeze la fiecare douăzeci până la treizeci de zile. Tipul de fertilizare pentru plantele de grădină poate fi natural. Chiar dacă îngrășămintele naturale sunt mai scumpe decât cele chimice, cantitatea redusă de spațiu pentru fertilizare permite amortizarea costurilor acestor produse. Pe lângă gunoiul de grajd, în grădină pot fi folosite și alte tipuri de îngrășăminte naturale, cum ar fi sângele uscat al animalelor sacrificate, turbă, alge marine. Sângele animalului nu trebuie utilizat pur,dar a lucrat în mod adecvat pentru a obține aceleași caracteristici ca și alte îngrășăminte organice. Când produsele naturale sunt folosite pentru hrănirea plantelor, vorbim și despre fertilizarea organică.
Priveste filmarea
